1. Introducere

Scopul răspunderii civile este, în principiu, de a repara un prejudiciu, această obligație de reparațiune urmărind totodată ca fapta susceptibilă a produce prejudiciul să nu mai fie săvârșită. Funcția preventiv-educativă a răspunderii civile, indiferent de ce formă a acesteia discutăm, aduce în centrul atenției aspecte ce sunt strict personale ale făptuitorului, starea sa mintală, elemente de ordin psihologic ce l-au determinat pe făptuitor să săvârșească fapta, acestea fiind necesare pentru fundamentarea subiectivă a răspunderii. Culpabilitatea conduitei autorului faptei este o condiție esențială, deoarece nu vom putea discuta despre prezența și aplicabilitatea răspunderii civile acolo unde nu există vinovăție.[1]

Astfel, este importantă o analiză asupra vinovăției, căci doar o atitudine ce este calificată ca fiind una negativă, reprobată de lege, va putea duce la angajarea unei răspunderii civile, fie ea delictuală sau contractuală.[2]

Aprecierea vinovăției cu care un autor săvârșește o faptă păgubitoare reprezintă un obstacol dificil, având în vedere procesul psihic destul de complex ce compune structura vinovăției, și anume factorii volitivi și intelectivi. În sarcina instanței se regăsește obligația de a emite o judecată de valoare cu privire la fapta ilicită și prejudiciul ce a fost produs, acestea fiind niște elemente cu o natura obiectivă. Pornind de la acestea, instanța trebuie să stabilească atât existența sau inexistența, cât și forma vinovăției. Având în vedere că legiuitorul nu a intervenit pentru a oferi criterii pe baza cărora să stabilim vinovăția, această operațiune a rămas în sarcina doctrinei și jurisprudenței, fiind dezvoltate teorii cu privire la acest subiect.^[3]

Considerăm că este necesar să punem în discuție paralela între o răspundere subiectivă și cea obiectivă, cea dintâi fiind caracterizată prin existența unei culpe, fiind necesar ca aceasta să fie constatată, obligatoriu fiind ca în cadrul unei răspunderi subiective fapta prejudiciabilă să fie culpabilă.

Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu să fie angajată, nu este destul să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul ce a fost produs, fiind necesar ca această faptă să poată fi imputată autorului ei,  fiind necesar ca autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând cu vinovăție.[4]

În general, latura subiectivă a faptei ilicite, văzută ca element al răspunderii juridice, se exprimă diferit în ramurile de drept, impunându-se anumite deosebiri între răspunderea civilă și celelalte tipuri de răspunderi, însă aceste deosebiri nu pot înlătura unitatea conceptului în care se exprimă atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite, față de aceasta și de urmările ei.^[5]

2. Aspecte vinovăției

Atunci când fapta ilicită a fost realizată cu intenție, stabilirea vinovăției nu ridică mari probleme în dreptul civil, întrucât autorul prevede consecințele conduitei sale și urmărește sau accepta producerea acestora. Astfel, existența vinovăției sub forma intenției rezultă în majoritatea cazurilor din materialitatea faptei, în sensul că, din modalitatea în care autorul a stabilit să pună în practică activitatea ilicită, precum și din mijloacele folosite, deducem că a prevăzut producerea pagubei și cel puțin a acceptat-o, dacă nu chiar a dorit-o.

În anumite situații, vinovăția în forma intenționată trebuie să fie atestată și cu alte mijloace de probă din care să rezulte poziția psihică a autorului faptei ilicite. În dreptul civil, existența unui scop determinat sau a unui mobil special cu privire la fapta prejudiciabilă nu este necesară pentru angajarea răspunderii autorului. Cu titlu de exemplu, persoana care distruge, din cauza geloziei, automobilul fostului partener de viață, va fi obligată să repare prejudiciul la fel ca și autorul care produce acest prejudiciul fără a avea un motiv special.[6]

Chiar dacă mai sus am prezentat situațiile în care răspunderea civilă, fie ea contractuală sau delictuală, este angajată indiferent de motivul ce a stat la baza săvârșirii faptei ilicite, există anumite situații în care angajarea răspunderii agentului este condiționată de prezența intenției caracterizate printr-un scop determinat sau mobil special.

Pentru a decela atitudinea autorului faptei ilicite, judecătorul trebuie să cerceteze fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al acțiunii acestuia, realizând apoi legătura cu fapta sa și cu urmările produse. Practic, judecătorul are sarcina de a stabili o legătură între un element de ordin subiectiv și unul de ordin obiectiv, motiv pentru care, din aceasta perspectivă, în special atunci când ne aflăm în sfera raporturilor juridice, obiectivul nu va putea fi vreodată rupt de subiectiv.[7]

Atunci când discutăm despre o faptă săvârșită din culpă, stabilirea vinovăției devine mai dificilă. În ambele situații, atunci când vorbim de imprudență sau neglijență, procesul psihic complex prezintă anumite deficiențe din cauza specificității sale cu privire la factorul intelectiv sau volitiv. În cazul unei fapte ce este comisă din imprudență, autorul prevede urmarea păgubitoare a activității sale, dar crede și speră că ea nu va interveni, iar atunci când prejudiciul se produce din cauza unei activități neglijente, autorul nu prevede consecința, deși trebuia și putea să o prevadă.[8]

Observăm cum există o linie foarte fină de demarcație între o faptă comisă din culpă și una ce a fost săvârșită fără vinovăție, motiv pentru care se impune stabilirea gradului de severitate pe care societatea îl manifestă față de comportamentul membrilor săi în raporturile dintre aceștia. In concreto, acest procedeu se rezumă la a diferenția prudența și imprudența, respectiv diligența și neglijența.

Atunci când se dorește a se stabili vinovăția, în special când aceasta îmbracă forma imprudenței sau neglijenței, se va ține seama de două orientări stabilite de doctrină. Astfel, în baza unui criteriu subiectiv, se va cerceta capacitatea concretă a autorului faptului prejudiciabil de a înțelege semnificația conduitei sale și de a evalua corect consecințele acesteia. O a altă orientare ce ajută la stabilirea vinovăției este bazată pe un criteriu obiectiv, în baza căruia se va lua ca și model comportamentul unei persoane abstracte, acest criteriu fiind considerat unul dinamic și variabil. Noul Cod civil stabilește prin art. 1358 faptul că, atunci când se dorește aprecierea vinovăției, se va ține seama de împrejurările în care prejudiciul a fost produs, împrejurări ce sunt străine de autorul faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.[9]

3. Vinovăția – condiție specifică a răspunderii civile

Instituția vinovăției este considerată, atât în prezent, cât și pe viitor, ideea care explică tragerea la răspundere civilă pentru fapta proprie, atunci când discutăm despre o răspundere bazată pe culpa autorului faptei ilicite.[10]

Vinovăția este însă o condiție necesară atunci când discutăm despre o răspundere de tip subiectiv, respectiv pentru fapta proprie. În situațiile în care răspunderea delictuală este obiectivă, existența vinovăției dovedite sau prezumate nu este necesară. Cu privire la existența acestei condiții în cadrul unei răspunderi contractuale, este imperios necesară dovedirea culpei sau vinovăției debitorului, atunci când obligațiile contractuale nu sunt executate sau sunt executate neconform. Existența acestei condiții se desprinde din prevederile art. 1547 noul Cod civil, acesta stabilind expres că debitorul va fi obligat să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă.

Când discutăm despre elementul intelectiv ne referim la reprezentarea în conștiința omului a consecințelor sociale a faptei sale și în prevederea sau cel puțin posibilitatea de a prevedea urmările faptei ilicite săvârșite. Acest factor presupune un anumit nivel de cunoaștere, de conștiință a semnificației sociale a faptelor și a urmărilor păgubitoare provocate de acestea. Atunci când punem în discuție elementul volitiv, ne referim la deliberarea asupra faptelor și motivelor care pot determina o persoană să săvârșească o faptă ilicită. Pentru a lua această decizie, persoana trebuie să fie aptă să ia decizia de a alege între două sau mai multe conduite, răspunderea civilă fiind angajată dacă autorul a ales o conduită care este antisocială. Factorul volitiv presupune întotdeauna o libertate de deliberare și de decizie din partea celuia care are calitatea de autor al faptei, căci lipsa acestei libertăți are ca urmare lipsa vinovăției. Între cei doi factori există o legătură indisolubilă, căci dacă nu exista cel intelectiv, adică nu este prezentă premisa esențială a factorului volitiv, este înlăturată orice liberate a voinței.[11]

Așadar, atunci când analizăm vina celui care a cauzat un prejudiciu, ceea ce trebuie să ne intereseze este latura subiectivă a faptei, respectiv atitudinea subiectivă pe care autorul a avut-o față de faptă și de urmările acesteia, la momentul săvârșirii ei.

4. Vinovăția – element al răspunderii civile contractuale

Noul Cod civil prevede în art. 1350 faptul că orice persoană trebuie să-și execute obligațiile ce și le-a asumat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, se impune în sarcina acesteia obligația de a repara prejudiciul ce a fost creat. Observăm cum autorii noului Cod civil au urmărit o apropiere de modelul Codului civil din Quebec. Astfel, în materia răspunderii civile contractuale, Codul civil din Quebec dispune că orice persoană are îndatorirea de a-și onora obligațiile contractuale. În situația în care o persoană eșuează în îndeplinirea acestei îndatoriri, ea va fi răspunzătoare pentru orice prejudiciu corporal, moral sau material ce este cauzat celeilalte părți contractante și i se impune obligația ne a repara acest prejudiciu. Asemenea noului Cod civil român, niciuna dintre părți nu va putea să înlăture aplicabilitatea regulilor din materia răspunderii civile contractuale prin alegerea unor reguli ce ar fi mai favorabile în aceasta situație.

Contractul, fiind valabil încheiat, este considerat ca având putere de lege între părțile contractante. Fiind ridicat la rang de lege, contractul reprezintă emanația voinței libere a părților, astfel că trebuie să fie respectat prin executarea cu bună-credință a tuturor prestațiilor la care acestea s-au obligat.

Analizând instituția răspunderii civile contractuale, ceea ce trebuie să fie reținut pentru a fi angajată răspunderea este culpa debitorului. Obligația de a răspunde pentru prejudiciile ce au fost cauzate datorită neexecutării contractuale este legată de neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate. Prin urmare, răspunderea contractuală nu-și va găsi aplicabilitatea atunci când există o neexecutare justificabilă a contractului. Astfel, pe tărâmul acestei răspunderi, gradele culpei, de principiu, nu au vreo relevanță, decât în anumite contracte.

În materie contractuală, vinovăția este apreciată ca fiind o condiție esențială, distinctă și absolut necesară, precis delimitată în structura răspunderii civile contractuale. Dovada acesteia este realizată prin neexecutarea lato sensu a obligațiilor asumate. Astfel, analizând comparativ cele două forme ale răspunderii civile, observăm cum, atât în cadrul răspunderii civile delictuale, cât și în cadrul răspunderii civile contractuale, vinovăția are aceeași natură, reprezentând în ambele cazuri o atitudine psihică a autorului față de fapta ilicită cauzatoare de prejudicii. Prin urmare, la fel ca și în cazul răspunderii delictuale, care este eminamente subiectivă, și răspunderea contractuală trebuie fundamentată pe o conduită culpabilă a persoanei responsabile de neexecutarea obligațiilor asumate prin contract.[12]

Cu toate acestea, în ultima perioadă, s-a pus în discuție problematica existenței și conținutul vinovăției în materia răspunderii contractuale, aceasta fiind nuanțat interpretată în doctrină, în special atunci când discutăm despre asumarea unor obligații de rezultat sau de mijloace.

Ce este discutabil este dacă greșeala, vinovăția sau culpa trebuie sau nu să fie dovedite, motiv pentru care obligațiile au fost clasificate după obiectul lor: obligații de rezultat și obligații de mijloace. În cazul primului tip de obligații, s-a impus soluția potrivit căreia se va prezuma culpa debitorului, prezumția fiind una relativă și operând de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat rezultat la care acesta s-a obligat prin contractul încheiat. Cu privire la un contract ce are ca și obiect o obligație de mijloace, debitorul este obligat să pună în valoare toate mijloacele necesare și să desfășoare o activitate diligentă pentru a obține un anumit rezultat, motiv pentru care atunci când nu este realizat rezultatul, nu se poate prezuma automat culpa debitorului. În acest caz, creditorul este ținut să facă dovada că debitorul a fost în culpă și nu a folosit mijloacele adecvate care ar fi putut să ducă la realizarea acelui rezultat. Aprecierea comportamentului în persoana debitorului, atunci când acesta își execută obligațiile contractuale se va face pe baza unui criteriu obiectiv, care necesită compararea activității debitorului contractual cu cea a unei persoane diligente, criteriu considerat a fi unul dinamic.

Reiterând analiza realizată mai sus, mai precis cea cu privire la obligațiile de mijloace și de rezultat, observăm diferențele atunci când discutăm despre necesitatea de a proba culpa debitorului. Astfel, în cazul obligațiilor de rezultat, culpa debitorului este prezumată relativ și operează de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a obținut rezultatul la care s-a obligat. Nerealizarea scopului urmărit constituie faptul vecin și conex, din existența căruia legea prezumă culpa debitorului. Prin urmare, creditorul nu este ținut să probeze culpa debitorului. Există totuși anumite situații în care este necesar să se realizeze o examinare a motivelor pentru care debitorul nu a obținut rezultatul la care s-a obligat. Astfel, când legea prevede o comportare deosebită din partea debitorului, sau când există o aparență de executare, dar aceasta este neconformă sau defectuoasă, creditorul trebuie să dovedească lipsa acelei conduite speciale sau, după caz, executarea neconformă sau defectuoasă a obligației.

Atunci când discutăm despre obligații de mijloace, situația este diferită de cea analizată mai sus. În acest caz, debitorul nu se obligă și nu garantează pentru obținerea unui rezultat, ci doar pentru punerea în valoare a tuturor mijloacelor necesare și să desfășoare o activitate diligentă pentru obținerea rezultatului dorit. Prestația se consideră executată chiar dacă rezultatul nu a fost obținut, căci atât timp cât debitorul nu garantează acel rezultat, nu va exista o prezumare automată a debitorului în culpă. Pentru a fi angajată răspunderea contractuală, creditorul este ținut să facă dovada că debitorul a fost în culpă și nu a folosit mijloacele adecvate, nedesfășurând activitatea diligentă care ar fi putut să ducă la realizarea acelui rezultat.

Debitorul va fi obligat la despăgubiri atât în ipoteza în care, cu intenție, acționează pentru a-l păgubi pe creditor, cât și în situația în care nu dovedește existența unei cauze străine neimputabilă lui, cauză care l-ar fi putut împiedica să-și execute prestația. Prin urmare, răspunderea sa va fi antrenată indiferent dacă vina sa în neexecutarea lato sensu a obligației a avut la bază intenția sau o simplă culpă. De asemenea, legea instituie în sarcina debitorului o prezumție de vină, prezumție în baza căreia va fi obligat la plata despăgubirilor, doar dacă nu va face dovada unei cauze străine, neimputabile lui, care să-l fi impiedicat în executarea prestației. [13]

5. Vinovăția – element al răspunderii civile delictuale

Cu privire la condiția vinovăției din cadrul răspunderii civile delictuale, aceasta are un caracter dependent, marcat cu claritate atât de condiția faptei ilicite, cât și de aceea a raportului de cauzalitate între cea din urmă și prejudiciu. Atunci când suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie, sunt prezente două elemente ale vinovăției: unul obiectiv, ce constă în încălcarea unei obligații juridice, și unul subiectiv, numit imputabilitate sau culpabilitate, acesta reprezentând atitudinea autorului de a înțelege și de a-și asuma consecințele faptelor ce au fost săvârșite.

În încercarea de a face o paralelă între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală, atunci când discutăm despre varianta intenției, nu poate ridica dificultăți. Problema unor criterii de stabilire a vinovăției se pune numai în cazul culpei, deci în cazul imprudenței și al neglijenței. Aceste ultimele două forme presupun anumite deficiențe existente în alcătuirea factorului intelectiv: la imprudență, autorul a socotit fără temei că fapta nu se va produce, iar la neglijență, autorul nu a prevăzut rezultatul, deși trebuia și putea să-l prevadă. În dreptul civil a fost adoptat drept criteriu de apreciere a culpei, criteriul obiectiv, acesta fiind completat de câteva elemente subiective, ce țin de circumstanțele concrete ce au avut legătură cu săvârșirea faptei.

Analizând dispozițiile art. 1357 alin. (1) din noul Cod civil și art. 16 din aceeași reglementare, dar și cu celelalte texte legale din materia răspunderii civile pentru fapta proprie cuprinse în Codul civil, se desprinde concluzia că, în legislația noastră, răspunderea civilă pentru fapta proprie are patru elemente de sine stătătoare, independente, putând lua naştere numai prin concursul tuturor acestora: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei.

Codul civil actual se ocupă în mod expres de vinovăție, nedefinind-o, dar oferind o descriere formelor acesteia. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 16, „Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat”. Conform tezei I a alin. (3) al aceluiaşi text normativ, „Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă”. Aşadar, în materia răspunderii civile delictuale, vinovăţia se poate înfăţişa fie sub forma intenţiei, fie sub cea a culpei.

Intenţia directă se caracterizează prin faptul că făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi urmăreşte ca ele să se producă. Intenţia indirectă constă în aceea că făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi, cu toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor. Culpa cu prevedere sau imprudenţa se manifestă în sensul că făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod uşuratic, că ele nu se vor produce. Culpa fără prevedere sau neglijenţa – făptuitorul nu îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date, să le prevadă. Intenţia aşadar este voinţa dirijată spre săvârşirea unui anume fapt juridic ilicit. Neglijenţa se caracterizează prin lipsa voinţei celui care, prevăzând sau trebuind să prevadă rezultatul ilicit al acţiunii sale, nu a depus diligenţa şi prudenţa solicitate de către circumstanţe pentru a împiedica rezultatul ilicit nedorit.

Rezultă, din cele afirmate mai sus, că fără vinovăție acționează autorul care nu a avut reprezentarea unui caracter antisocial al faptei sale, nu a prevăzut și nici nu ar fi trebuit să prevadă urmările păgubitoare ale faptei, din componența vinovăției lipsind factorul intelectiv. De asemenea, nu se face vinovat de producerea faptei cel care, deşi are semnificaţia antisocială a acesteia şi a urmărilor sale, nu o săvârşeşte din propria-i voinţă, fiind constrâns la aceasta. În acest caz, lipseşte, dintre elementele vinovăţiei, factorul volitiv. El se poate libera astfel de răspundere dovedind cauza externă constrângătoare.

Culpa trebuie dovedită de către cel care este păgubit, aceasta neputând fi dovedită în mod direct, căci este o atitudine psihică. Astfel, judecătorul deduce atitudinea psihică a autorului după ce se dovedește existența faptei ilicite și a împrejurărilor în care a fost săvârșită.

Cu privire la gradele culpei în materia răspunderii civile delictuale, s-a făcut distincție între culpa gravă (culpa lata), culpa ușoară (culpa levis) și culpa foarte ușoară (culpa levissima). Cea dintâi culpă este aceea de care nu s-ar putea face vinovat nici omul cel mai mărginit, în sensul că orice persoană cu un minim de diligență ar fi putut să prevadă rezultatul faptei. Culpa ușoară este considerată a fi neglijența și imprudența de care nu s-ar face vinovat un pater familias, adică un om cu o diligență medie, normală. Și în sfârșit, culpa foarte ușoară reprezinta culpa care ar fi putut fi evitată numai de un bonus pater familias, adică de către un om cu o diligență maximă, ce deține o capacitate de prevedere ieșită din comun.

6. Capacitatea delictuală și sarcina probei

În lipsa unei aptitudini de a înțelege semnificația faptei, de a discerne între licit și ilicit, nu putem discuta despre existența vinovăției, chiar dacă prin faptă s-a produs un prejudiciu. Astfel, vinovăția fiind o condiție necesară pentru a fi antrenată răspunderea civilă, în lipsa acestei condiții, autorul faptei nu va răspunde civil. În operația de stabilire a existenței ori inexistenței laturii subiective a răspunderii civile delictuale, rolul important este deținut de criteriul obiectiv de apreciere a vinovăției. [14]

O primă situație ce nu atrage răspunderea civilă este cea a minorilor, regulile cu privire la capacitatea de exercițiu deplină sau restrânsă referindu-se doar la aptitudinea persoanelor de a încheia acte juridice. Așadar, unica cerință cerută pentru existența capacității delictuale este existența efectivă a discernământului, nu împlinirea unei vârste.[15]

Capacitatea delictuală despre care discutăm în acest subcapitol nu poate fi confundată cu capacitatea de exercițiu, prima referindu-se la răspunderea civilă de drept comun, iar a doua făcându-și simțită prezența atunci când se antrenează o răspundere civilă contractuală. Capacitatea delictuală este considerată a fi capacitatea de a răspunde a unei persoane, privită și ca aptitudinea de a evalua într-un mod coerent consecințele juridice ale faptei sale și de a suporta toate sancțiunile prevăzute de lege și aplicate de organele competente în urma săvârșirii faptei.[16]

Angajarea răspunderii civile delictuale este condiționată de existența discernământului, moment în care o persoană poate fi obligată la repararea prejudiciului cauzat altuia. Existența sau inexistența discernământului este considerat a fi un fapt juridic, aceasta putând fi probat prin orice mijloc legal de probă, un rol important ocupându-l mijloacele medicale. Cu privire la probarea discernământului, expertiza medico-psihiatrică este o probă cu o valoare destul de puternică, însă judecătorul, fiind suveran în a aprecia probele, poate deduce existența sau inexistența discernământului și din alte probe.[17]

O a doua situație ce necesită o analiză este cea a persoanelor lipsite de discernământ, aceste nefiind puse sub interdicție judecătorească, operând în cazul celor cu vârsta de peste 14 ani o prezumție conform căreia au avut capacitate delictuală. Pentru a fi înlăturată această prezumție este necesar să se facă dovada că la momentul în care a fost săvârșită fapta, persoana nu a avut discernământ.

În situația alienatului sau debilului mintal ce este pus sub interdicție, doctrina sugerează să se procedeze la fel ca și în cazul minorilor ce nu au împlinit vârsta de 14 ani. Există voci care nu sunt de acord cu această opinie, deoarece punerea sub interdicție este o măsură de ocrotire a alienatului sau debilului mintal lipsit de discernământ, având ca efect lipsirea persoanei fizice de capacitatea de exercițiu, iar printre efecte nu se numără și cel al lipsei răspunderii civile. O altă opinie doctrinară afirmă că, atât timp cât o persoană este pusă sub interdicție judecătorească, se prezumă o lipsă continuă a discernământului, acoperindu-se intervalele de luciditate care ar putea să le aibă interzisul. Din cele arătate mai sus, rezultă așadar că lipsa discernământului duce la lipsa vinovăției și, deci, la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale față de autorul faptei prejudiciabile, chiar dacă este o persoană majoră. Astfel, în cazul în care dorim să aflăm răspunsul la întrebarea: Doar minorii și interzișii judecătorești, fiind lipsiți de discernământ, nu vor putea atrage răspunderea civilă? Există opinii în literatura de specialitate potrivit cărora răspunsul la aceasta întrebare este unul afirmativ.[18] Concluzionând, în materie delictuală va răspunde oricine acționează cu discernământ, acțiune prin care se determină săvârșirea unui prejudiciu victimei.

Cu privire la sarcina probei, aceasta revine victimei prejudiciului, deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției. Astfel, în domeniul răspunderii civile delictuale, sarcina probei incumbă victimei, spre deosebire de răspunderea contractuală, unde victima se bucură de prezumția de culpă a debitorului.

Dacă ne aflăm în cazul unei răspunderii civile delictuale, iar elemente obiective ale răspunderii sunt mai facil de dovedit, obiectul probei va fi constituit din procesul psihic al făptuitorului, atitudinea acestuia înainte, cât și după săvârșirea faptei generatoare de prejudicii, față de faptă și de consecințele acesteia. Dovada vinovăției este considerat a fi un aspect ce ține de starea psihică din spatele unei conduite umane, proba culpei fiind un element ce este, indubitabil, atașat conduitei și atitudinii unei ființe umane.[19]

Victima trebuie să facă dovada tuturor condițiilor ce sunt necesare pentru existența răspunderii civile, fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martorii și prezumțiile, dat fiind faptul că se cere dovedirea unor fapte juridice. Având în vedere că fapta ilicită, prejudiciului și raportul de cauzalitate sunt elemente obiective ale răspunderii civile delictuale, dovedirea acestora nu ridică dificultăți, în schimb, vinovăția fiind un element de ordin psihic, impune apariția unor dificultăți cu privire la proba acesteia.[20]

Dat fiind caracterul subiectiv al vinovăției, dovada sa directă este practic imposibilă. Ceea ce este totuși posibil de dovedit și ceea ce se cere victimei să dovedească sunt numai elementele exterioare de comportament. Pornind de la aceste elemente, judecătorul are sarcina de a reconstitui desfășurarea întregului proces psihic și să deducă vinovăția autorului faptei ilicite, în acest raționament ocupând un loc aparte criteriul obiectiv de apreciere a vinovăției.

7. Capacitatea contractuală și sarcina probei

Capacitatea de a contracta este condiția esențială și de fond al cărei conținut este dat de aptitudinea subiectului de drept civil de a dobândi drepturi și asuma obligații civile pe calea încheierii contractelor. Astfel, pentru a putea fi în prezența unui contract valabil încheiat, este necesar să existe capacitatea de a contracta în sarcina părților. Odată ce această capacitate există, în cazul neexecutării sau executării neconforme a contractului, vom putea discuta despre o tragere la răspundere contractuală, bineînțeles, dacă sunt îndeplinite toate condițiile necesare.

Capacitatea de a contracta este strâns legată de instituția discernământului, despre aceasta făcând referire și la subcapitolul în care am analizat capacitatea delictuală. Astfel, cel care are capacitatea de a contracta este presupus a avea discernământ, iar cel care nu deține capacitatea de a contracta, este prezumat a nu avea discernământ. Rezultă că instituția discernământului stă la baza existenței capacității de a contracta. Astfel, în materie contractuală, se impune o condiție cu privire la angajarea răspunderii, și anume necesitatea de a exista o capacitate deplină de exercițiu a celui care a săvârșit prejudiciu, deoarece încheierea unui contract se consideră a fi legală, de regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani.

Se poate spune că în materia contractuală operează o prezumție de vinovăție a debitorului, deoarece, în caz de neexecutare sau de executare cu întârziere ori necorespunzătoare a obligației, debitorul obligației trebuie să facă dovada cauzei străine pentru a fi exonerat de răspundere. [21] De asemenea, vinovăția debitorului se va aprecia în funcție de un criteriu obiectiv, și anume diligența ce trebuie să se pună în executarea unei obligații, criteriu aplicat cu mai mare sau mai mică rigoare.

Analizând sarcina probei, considerăm necesar să amintim de prezumția de vină ce se află în sarcina debitorului, acesta fiind obligat la plata despăgubirilor dacă nu va face dovada unei cauze străine, neimputabile lui, care să-l fi împiedicat în executarea prestației. În unele opinii, această prezumție poate fi admisă doar în situația unor obligații de rezultat, pe când în cazul obligațiilor de diligența situația este cu totul diferită. Pentru a fi angajată răspunderea în ultimul caz, sarcina probei revine creditorului, acesta fiind obligat să facă dovada că debitorul a fost în culpă cu privire la desfășurarea unei activități diligente și nu a folosit mijloacele cele mai adecvate pentru atingerea rezultatului promis.

Cu privire la proba sarcinii neexecutării sau executării cu întârziere ori necorespunzătoare, în cazul obligațiilor de a nu face, cel care trebuie să dovedească faptul săvârșit de debitor prin care se încalcă această obligație este creditorul. În cazul în care au fost asumate obligații de a da sau de a face, tot în sarcina creditorul se află obligația de a face dovada creanței, ca mai apoi neexecutarea să fie prezumată.

8. Concluzii

În finalul acestei lucrări, putem conchide asupra problemei vinovăției existente în cele două forme ale răspunderii civile, delictuală și contractuală. Considerăm că o analiză comparativă a instituției vinovăției, prezentă în ambele forme ale răspunderii civile, este necesară, căci printr-o lucrare ce se axează pe o analiză comparativă observăm ieșirea în evidență a roluluireparator deținut de răspunderea civilă, cel sancționator fiind pus în umbră, dar și asemănările și deosebirile atunci când discutăm despre o condiție sine qua non a instituției răspunderii civile.

Articolul a fost prima oara publicat pe site-ul www.juridice.ro

[1] L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală subiectivă, Editura C.H. Beck, București, 2009, pag. 40.
[2] F.I. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 222.
[3] A.I. Cabulea, Unele considerații privitoare la stabilirea vinovăției, Revista Dreptul, București, nr. 3, 2015, pag. 169.
[4] F.I. Mangu, Despre vinovăție – condiție esențială a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, potrivit noului Cod civil, Analele Universității de Vest din Timișoara, seria Drept, nr. 2, 2011, pag. 102.
[5] I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL BECK, București, 2004, pag. 298.
[6] I.D. Romoșan, Vinovăția în dreptul civil român, Editura All Beck, București, 1999, p. 32.
[7] M.Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, București, 1993, pag. 471.
[8] A.I. Cabulea, op. cit., pag. 170.
[9] I.R.Urs, P.E. Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2015, pag. 241-242.
[10] S. Gherdan, Răspunderea delictuală „subsidiară”, Pandectele Române, nr. 6, 2012, pag. 90.
[11] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 200.
[12] L.B. Boilă, Vinovăția, fundament al răspunderii civile, în ambele sale forme, în textele noului Cod civil, ca și în ale celui precedent, Dreptul, nr. 1, 2012, pag. 169.
[13] R.I. Motica, Teoria generală a obligațiilor, Editura UNIVERSITAS TIMISIENSIS, 2002, pag. 311.
[14] I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL BECK, 2002, pag. 255.
[15] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit.,pag. 203
[16] Gh. Mihai, Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice, volum V, Editura C.H. Beck, București, 2006, pag. 205.
[17] R.I. Motica, E. Lupan, Teoria generală a obligațiilor civile, Editura LUMINA LEX, București, 2005, pag. 442.
[18] L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, RRDP, nr. 1, 2010, pag. 163.
[19] A. Tamba, Considerații privind cele două forme ale răspunderii civile: răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, în lumina dreptului francez și a dreptului român. Există veritabile deosebiri între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală? Analiza convențiilor de modificare a răspunderii civile, a punerii în întârziere și a probei culpei, Pandectele Române, nr. 3, 2009, pag. 106-107.
[20] I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL BECK, București, 2004, pag. 311.
[21] G. Boroi, L. Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licență – Teste grilă, Editura ALL BECK, București, 2002, pag. 224.