1. Introducere
Răspunderea civilă pentru daunele morale s-a conturat pe tărâm delictual încă din dreptul roman, prin așa-numitele „delicte private”, acestea fiind sancționate cu amenzi (actio in injuriarum). Această răspundere a continuat a fi exclusiv delictuală și în dreptul medieval, în care delictele au fost îmbinate cu păcatele (delictul et pecatum), fiind sancționate, la fel ca și ]n dreptul roman, cu amenzi.[1]
În prezent, încercările de a armoniza legislațiile naționale pentru a oferi o protecție sporită atingerilor aduse dreptului la sănătate și dreptului la integritate corporală au fost timide, dar au încercat oferirea unor standarde minime de protecție. În același context putem încadra și activitatea Unidroit, aceasta având ca și scop armonizarea dreptului privat la nivel internațional. Un alt rol important l-a avut Convenția Europeană asupra compensărilor victimelor infracțiunilor violente, adoptată pe 24 noiembrie 1983. Această Convenție introduce practic conceptele de bază asupra armonizării schemei de securitate personală a victimelor crimelor și are un impact important asupra legislației naționale a multor state membre. Într-un final, putem să mai amintim de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind un ultim resort pentru a garanta protecția victimelor.
Aspecte privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, cât şi condiţiile generale în care se poate angaja răspunderea, se regăsesc în art. 1349 alin. (1)-(2) şi în art. 1357–1371 din noul Cod civil. De asemenea, trebuie să luăm în considerare şi prevederile conţinute în art. 1381–1395 din noul Cod civil, care reglementează regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condiţiile răspunderii civile delictuale în totalitatea cazurilor.
Astfel, potrivit art. 1347 alin. (1) şi alin. (2) din NCC, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. În plus, prin art. 1349, se consacră răspunderea delictuală, stipulându-se ca orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. De asemenea, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Pentru început, este clar că trebuie să facem o delimitare între următorii termeni: daună, pagubă şi prejudiciu. Dacă sintetizăm opiniile din doctrină, putem afirma următoarele:
1. „Pagubă” să fie folosit doar pentru consecinţele civile negative, de natură materială, rezultate din fapte sau acte juridice de orice fel.
2. „Daună” să fie folosit doar pentru consecinţe negative rezultate din săvârşirea unui fapt sau act juridic, lezionar exclusiv pe plan moral, neevaluabil pecuniar, dar indemnizabil în vederea refacerii onoarei, demnităţii, reputaţiei, poziţiei sociale nelegal afectate.
3. „Prejudiciu” să fie folosit pentru exprimarea unei vătămări sau alte consecinţe lezionare civile, de natură materială, morală sau mixtă, aduse persoanei.[2]
De reținut este faptul că termenii de prejudiciu, pagubă și daună sunt sinonimi, un astfel de sens regăsindu-se atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară. De asemenea, în literatura de specialitate s-a formulat ideea potrivit căreia „prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile”, „piatra unghiulară a întregii construcții juridice”, fiind o condiție esențială și necesară acesteia. [3]
2. Prejudiciul – condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale
Esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţii ce sunt obiective, în lipsa cărora nu se poate însă stabili o obligaţie de reparare.[4]
Prejudiciul nepatrimonial (extrapatrimonial sau moral) în cazul drepturilor personalității este un prejudiciu neeconomic, de obicei temporar. Un astfel de prejudiciu presupune ca victima să fi resimțit efectiv o suferință morală sau fizică. Repararea acestui prejudiciu nu constituie o compensare economică a unei valori patrimoniale, ci repararea satisfăcătoare a lezării unui drept fundamental al personalității. Evaluarea va consta în stabilirea unei indemnizații compensatorii menite să atenueze suferințele victimei. [5]
În ceea ce privește prejudiciul moral materializat într-o suferință, el trebuie să depășească măsura a ceea ce este normal suportabil. Trebuie evaluată gravitatea suferinței, și nu neapărat gravitatea atingerii. Pe de altă parte, caracterul ilicit al atingerii rezidă din încălcarea unei interdicții de a vătăma sau a înlătura starea de bine a altei persoane. Or, drepturile personalității, fiind drepturi absolute, orice atingere care le-ar fi adusă este prohibită și, ca urmare, ilicită.
În doctrina contemporană, prejudiciile sunt clasificate în: prejudicii patrimoniale, prejudicii corporale și prejudicii nepatrimoniale sau daune morale.
1. Prejudiciile patrimoniale sunt cele care au o valoare economică și pot fi evaluate pecuniar și care rezultă din încălcarea drepturilor și intereselor economice.
2. Prejudiciile corporale sunt cele cauzate prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală, acele drepturi ce definesc personalitatea persoanei fizice.
3. Prejudicii nepatrimoniale sunt cele care sunt cauzate prin atingerile aduse personalității afective sau sociale ale unei persoane, cum ar fi moartea unei rude apropiate, atingerile aduse vieții private sau intime, atentatele la onoarea, demnitatea și cinstea victimei.
Mai putem adăuga și categoria prejudiciilor suferite prin pierderea unei șanse. Acestea sunt definite ca fiind pierderea șansei, cauzata de o fapta ilicită, cu scopul de a obține un avantaj.
Am dori să amintim de un consens european, Comitetul European de Asigurari întocmind un nomenclator, care, în materia prejudiciilor corporale distinge între următoarele categorii de leziuni morale: atingerile aduse integrității corporale, dureri psihice, fizice sau morale, atingeri vizând calitatea vietii și plăcerilor acesteia, reprezentat de prejudiciul de agrement în sens larg, atingerile aduse activităților specifice timpului liber, în special sportului, prejudiciul estetic, prejudiciul sexual.
Astfel, daune morale au fost clasificate astfel:
1. Daune morale constând în dureri fizice sau psihice numite „prettium doloris”. Suferințele psihice determinate de cauzarea morții unei persoane iubite sau a unei rude apropiate, ori de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea datorată pentru repararea acestora se numește „prettium affectionis”.
2. Prejudiciul estetic cuprinde toate vătămările și leziunile ce aduc atingeri armoniei fizice sau înfățișării persoanei, despăgubirile datorate pentru a-l repara denumindu-se „prettium puchritudinis”.
3. Prejudiciul deagrement reprezintă restrangerea posibilităților victimei de a se bucura de viață, de a avea parte din plin de satisfacții materiale și spirituale pe care aceasta le poate oferi (acest prejudiciu a fost calificat drept prejudiciu „hedonist ).
Repararea prejudiciului de agrement întotdeauna a constituit un obiect de discuție în literatura juridică, chiar și atunci când repararea pagubelor morale nu era admisă.
Astfel, s-a arătat că alături de muncă trebuie neapărat avute în vedere și alte aspecte ce dau vieții culoare și valoare, cum ar fi: cultura, sportul, ocupațiile dezinteresate referitoare la familie și societate.
4. Prejudiciului fiziologic sau corporal, ce rezultă din vătămările corporale și constă în privarea persoanei de avantajele unei vieți normale. Referitor la durerea fizică, aceasta considerăm că poate fi măsurată, însă folosind anumite criterii despre care vom vorbi mai târziu.
O preocupare a doctrinei aduce ca subiect de analiză noțiunea de prejudiciu corporal. În literatura franceză a fost pusă această problemă, concluzionându-se că dreptul la reparații pentru prejudiciului corporal este o sancțiune a principiului inviolabilității corpului uman, dar consecințele sunt diferite în funcție de caracterul mortal sau nu al faptei ilicite.[6]
În noul Cod civil, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1388 și 1389, după caz, echivalentul câștigului din munca de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale.
5. Prejudiciu care constă în atingerea adusă onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane, constând în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări.
6. Prejudiciul rezultând din moarte. Atunci când se produce un accident mortal, în condițiile angajării răspunderii făptuitorului, persoanele din anturajul celui mort pot obține despăgubiri fie bazându-se pe dreptul victimei, fie pe dreptul lor. Astfel, moștenitorii sau legatarii universali ai victimei pot cere celui responsabil repararea prejudiciului material încercat de către defunct în intervalul dintre accident și deces (tratamentul medical, incapacitatea de muncă etc.). Ei pot chiar să evalueze prejudiciul moral suferit de defunct, provocat din suferințele îndurate înainte de a muri. Deci, aceștia au dreptul, pe această cale, la tot ceea ce victima ar fi putut avea și nu a avut timp să aibă.
7. Drepturile proprii terților în urma unui accident mortal. Pentru a acționa, ei nu trebuie să culeagă moștenirea victimei, dar trebuie să stabilească existența, în propria persoană, a unui prejudiciu corespunzător. Dacă ei au suferit un prejudiciu în persoana lor, chiar dacă este unul prin ricoșeu, vor putea intenta o acțiune în despăgubiri.
Astfel, s-a reținut acordarea daunelor morale într-o speță, în care se subliniază următoarele: ”prin omorârea soțului în prezența ei, a fost lezat în mod grav sentimentul fața de cel mai apropiat om și care îi asigura liniștea și existența.”.[7]
O noutate a Codului civil actual o reprezintă reglementarea din art. 1385 alin (4), ce se referă la prejudiciile cauzate prin pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă. Aceasta problemă a fost și continuă să fie obiectul unor aprige dispute doctrinare și jurisprudențiale în Franța, de unde s-au și inspirat autorii noului Cod civil.[8]
Exemplele care se întâlnesc frecvent în literatura de specialitate franceză sunt cele care se referă la pierderea șansei proprietarului unui cal de a câștiga un concurs hipic, datorită faptului că transportatorul a întârziat sau, din cauza unui accident, animalul nu a putut lua startul. Un alt exemplu este atitudinea neglijentă a unui avocat de a nu îndeplini un anumit act de procedură, ducând la pierderea șansei clientului de a câștiga procesul sau ratarea ocaziei de a încheia o afacere imobiliară, pentru proprietarul al cărui imobil a fost deteriorat sau datorită poluării fonice.[9]
În literatura noastră de specialitate, problema prejudiciilor prin pierderea șansei de a obține un avantaj a intrat în preocupările doctrinarilor după întrarea în vigoare a noului Cod civil. Practica judiciară anterioară noului Cod, mai ales după 1989, a recunoscut asemenea prejudicii, dispunând repararea prejudiciului chiar și în cazul în care persoana vătămată nu era încadrată în muncă la data vătămării, dar existau probe certe că urma să se angajeze, întârzierea angajării fiind datorată faptei ilicite. De asemenea, s-au acordat despăgubiri chiar și în situația în care partea vătămată era un minor neîncadrat în muncă, deoarece pierderea ori diminuarea capacității sale de muncă duce, cu certitudine, la constatarea că persoana respectivă nu va fi aptă să se încadreze în muncă la data când va împlini vârsta prevăzută de Codul muncii.
În concluzie, pentru a obține despăgubiri într-o asemenea situație, victima va trebui să probeze ca a ratat obținerea unui avantaj sau o anumită favoare, care era, pentru ea, aproape o certitudine, dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită a autorului. Potrivit prevederilor alin. (4) art. 1385 din noul Cod civil „reparația va fi proporționala cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând seama de împrejurările și de situația concretă a victimei.”
Putem fi de acord asupra faptului că anumite sisteme nu acceptă acordarea despăgubirilor pentru suferințele psihice, evitând astfel orice dezbatere etico-morală. De asemenea, putem afirma că definiția durerii este destul de ambiguă, și astfel ne punem întrebarea „unde se oprește durerea și unde începe emoția?”
În zorii noului mileniu, cunoștințele despre stresul cauzat de un eveniment marcant au evoluat enorm. Se acceptă evaluări ale stării mintale, care se bazează pe noțiunea de stres post-traumatic sau de prejudiciu psihiatric. Prejudiciul psihiatric este cel care decurge dintr-un șoc inopinat, care este resimțit la nivelul sistemului nervos, fiind recunoscut după caracteristicele manifestării de un psihiatru. Cele mai întâlnite maladii nervoase care pot să se ivească după un asemenea șoc sunt depresia reacțională, nevrozele sau sindromului stresului post traumatic. Cel care au efectuat primele studii au fost medicii militari, care au dorit să constate impactul traumei psihologice asupra stării mentale a militarilor.[10] Ei au identificat sindromul primului Război Mondial, sau shell shock, șocul cauzat de explozia unui obuz.
Cu privire la acordarea de despăgubiri pentru sindromul stresului post-traumatic sau SPT, instanța de judecată nu poate accepta acordarea de indemnizări pe baza simplei mărturii a victimei, aceasta declarând că viața sa a fost perturbată de fapta pârâtului. Decizia care se ia trebuie să fie susținută de probe și de expertize medicale. Scopul acestei compensări este de a oferi părții vătămate bani cu titlu de consolare pentru pierderea cu care s-a confruntat.
Ca și concluzie cu privire la prejudiciile psihologice, putem afirma că acest domeniu este unul de graniță, între drept civil și psihologie. Nu putem fi surprinși că SPT a devenit una dintre cele mai comune boli în litigiile civile, dacă nu în sistemul nostru judiciar, atunci în mod clar în cel din străinătate. Observăm de asemenea că tendința generală a legiuitorului, național sau european, este de a obiectiviza evaluarea daunelor nepatrimoniale, de a le lăsa în sarcina legii și nu a judecătorului. La nivelul comunității europene se încearcă stabilirea unei poziții comune asupra rolului medicului expert în stabilirea cuantumului daunelor, dar și asupra a ceea ce poate însemna expertiza din punctul de vedere economic sau financiar asupra victimei.
Prejudiciul moral este, în general, prezumat de instanța în prezența unei legături de familie suficient de apropiată: cei care vor profita sunt ascendenții, descendenții și soțul. De asemenea, cercul familial poate fi lărgit, în funcție de circumstanțe, la frați, surori sau alte persoane, atunci când există între victimă și reclamant o adevărată comuniune afectivă. În noul Cod civil este prevăzut faptul că cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau, în caz de deces a acesteia, pentru înmormântare, are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a dus la aceste cheltuieli.
O altă problemaă pe care o putem considera destul de importantă este cea referitoare la dreptul victimei inconștiente total și definitiv de a obține o indemnizație cu titlu de despăgubire pentru daunele morale, dar și posibilitatea rudelor de a obține o astfel de indemnizație, pentru repararea propriului prejudiciu.[11]
Astfel, cu titlu de exemplu, putem aminti o speță a instanței române, în care victima unui accident de circulație, de care inculpatul era vinovat în exclusivitate, se afla în stare vegetativă, după o contuzie cerebrală gravă, având nevoie de îngrijire și supraveghere permanentă din partea altei persoane. Acțiunea civilă din cadrul procesului penal a avut ca obiect despăgubirea materială constând în diferite cheltuieli necesitate de asistența medicală. În astfel de situații este posibilă constituirea ca parte civilă în procesul penal al victimei directe și a apropiaților acesteia, atât în ceea ce privește prejudiciul patrimonial, cât și cel moral, constând în lezarea sentimentelor de afecțiune pe care ei le nutresc față de victimă. Deci, în speță, părțile civile urmau să fie atât victima, cât și părinții acesteia. [12]
Printre cele mai delicate chestiuni juridice o reprezintă și cea a modalităților de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale cauzate prin fapte ilicite. Aceste căi de reparații nu ridică anumite probleme doar pentru legislator, ci și pentru teoretician și practician.
Nota dominantă a fost întotdeauna cea a admiterii reparării bănești a daunelor morale, dar legislațiile au variat de la lipsa unui regulament în materie (fiind lăsată la aprecierea judecătorilor) până la reglementarea detaliată a unor cazuri în care o asemenea reparare poate fi acordată.
În dreptul european au fost întotdeauna dispute în acest domeniu, uneori numai de nuanță, alteori chiar în privința posibilității acordării de despăgubiri materiale pentru prejudiciile morale. Ideea dominantă este cea cu privire la admitere.
În dreptul civil austriac se pornește de la Codul Civil conform căruia nu se face distincție între felurile de daune, prin „prejudiciu” înțelegându-se atât cel material, cât și cel moral. Sunt luate în considerare durerile cauzate de vătămări corporale, precum și durerile morale cauzate prin lezarea drepturilor.
Dreptul civil elvețian reglementează doar anumite situații în care persoana vătămată poate primi despăgubiri bănești pentru repararea daunelor morale și anume: în cazul atingerii aduse unor interese personale, în cazul leziunilor corporale și în situația cauzării morții unei persoane. Astfel, în legislația elvețiană a asigurărilor sociale există texte care reglementează modul de determinare a indemnizației, stabilindu-se un maxim care nu poate fi depășit. În dreptul civil elvețian, art. 49 alin. (1) din Codul Obligațiilor prevede că, în cazul atingerilor aduse intereselor personale, reclamantul are dreptul la o indemnizație, atunci când aceasta este justificată de gravitatea prejudiciului și de gravitatea deosebită a greșelii. Cu titlu de exemplu, atunci când prejudiciul a fost considerat drept grav, instanțele elvețiene au acordat daune morale: 440.000 de franci elvețieni pentru prejudiciul estetic al unei adolescente de 16 ani, atât de grav arsă încât se mențin cicatricii întinse, acestea diminuând mai ales șansele de căsătorie.
În dreptul civil englez, instituția este în întregime jurisprudențială și, cu privire la prejudiciile corporale, se admite repararea bănească atât a prejudiciilor patrimoniale, cât și a celor nepatrimoniale.
3. Problema admisibilității reparației prejudiciului moral în dreptul român
Reparația sau acordarea de despăgubiri pentru daunele morale nu a fost admisă de la început, în doctrină și jurisprudența existând ample controverse și discuții pe această temă. În continuare sunt prezentate mai multe etape care reprezintă reperele în evoluția modalității de reparare a prejudiciului nepatrimonial[13]:
1. Etapa respingerii acordării despăgubirilor bănești
O primă teză, formulată imediat după cel de al doilea război mondial, a fost în sensul respingerii posibilității de reparare bănească a prejudiciului nepatrimonial, susținându-se că prejudiciul moral nu poate fi despăgubit patrimonial, deoarece nu se poate stabili o echivalență între durerea morală și o anumită sumă de bani, sau că despăgubirea materială adusă sentimentelor de afecțiune este imorală. În consecință, nu se putea solicita instanței luarea altor măsuri pentru restabilirea dreptului atins, în temeiul dispozitiilor art. 54 si 55 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, încă în vigoare. Aceste articole dispun ca cel care a suferit o atingere a drepturilor personale nepatrimoniale poate cere instanței încetarea faptei care aduce atingere și, totodată, obligarea autorului la îndeplinirea măsurilor socotite necesare pentru restabilirea dreptului atins; dacă autorul nu se conformează, poate fi obligat la o amenda pe fiecare zi de întârziere, în folosul statului.
2. Etapa acordării de despăgubiri bănești pentru anumite prejudicii nepatrimoniale, în special pentru vătămările aduse sănătății sau integrității corporale a unei persoane
Deoarece au fost aduse critici soluției anterioare, în anii ’70 s-a propus repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial. Astfel, s-a propus acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudicii fără caracter patrimonial, care sunt consecințe ale vătămării aduse sănătății sau integrității corporale a unei persoane. O asemenea vătămare poate să se concretizeze nu numai într-un prejudiciu patrimonial (ex: cheltuielile medicale). Acest prejudiciu poate fi atenuat prin acordarea unor despăgubiri, în completarea celor stabilite pentru acoperirea pierderilor patrimoniale suferite, despăgubiri care să asigure o ambianță corespunzătoare în familie sau în afara ei. Acest prejudiciu a fost numit prejudiciu de agrement. Despăgubirea oferită ar avea mai degrabă scopul de a alina condițiile de viață ale victimei.
3. Etapa actuală. Admisibilitatea reparației patrimoniale a daunelor morale, indiferent de natura drepturilor sau valorilor personal-nepatrimoniale încălcate
În prezent, reparația daunelor morale prin acordarea de despăgubiri bănești este împărtășită nu numai de doctrină și jurisprudență, dar și de legiuitor, care a admis posibilitatea reparației prejudiciului moral sau nepatrimonial în anumite materii speciale, atât contractuale, cât și extracontractuale, iar noul Cod civil confirmă aceasta concepție.
4. Importanța uniformității practicii
Putem conchide asupra faptului că aceasta reparare a unui prejudiciu nepatrimonial a ridicat numeroase dificultăți, printre care se număra și următoarele:
1. Există o dorință de a fi evitate pretențiile imaginare sau frauduloase. Instanța judecătorească are un rol important în a respinge cererile ce sunt bazate pe detalii speculative sau cele care implică un șantaj al pretinsei victime.
2. Un probatoriu ce este lipsit de reguli stricte.
3. O doză destul de mare de subiectivism atunci când sunt analizate mărimile despăgubirilor.
4. Necesitatea de a fi respectat principiul tratamentului egal, iar aici ne referim la cazurile în care gravitatea faptei este aceeași, însă există variații nejustificate în suma despăgubirilor.
Cu privire la acest subiect, consider că ar trebui să ne întrebăm cum anume ar trebui să fie evaluat un astfel de prejudiciu? Ce criterii trebuie sa stea la baza acordării unei reparații? Trebuie stabilite anumite limite în funcție de natura valorii lezate ori de gravitatea prejudiciului moral suferit, asemeni sistemului folosit de CEDO? Sau ar trebui lăsate aceste probleme la aprecierea instanței judecătorești ori să se stabilească prin acordul părților?
Considerăm, cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este una subiectivă, dar criteriile care au stat la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective și pot forma obiectul controlului instanței de recurs. De asemenea, și CEDO afirmă că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.[14]
Uneori victimele se plâng de încălcarea principiului nediscriminării pe motiv că despăgubirile acordate lor sunt semnificativ mai mici decât cele acordate altora.[15] Curtea Constituțională a Germaniei însă nu a recunoscut o încălcare, statuând că principiul egalității în drepturi nu limitează instanțele de judecată în independența lor. Tratamentul diferit poate fi justificat prin motive speciale.
În mai multe jurisdicții europene, probele medicale sunt evaluate în scopul evaluării prejudiciului moral pentru vătămarea sănătății. Aceste dovezi constituie o încercare de obiectivizare și uniformizare a despăgubirilor pentru vătămare corporală. Pe aceste baze, multe state europene au adoptat bareme monetare (tabele standardizate) bazate pe vârstă și pe invaliditatea permanentă confirmată sau alte valori, toate fundamentate pe practica anterioară.[16]
În consecinta, soluțiile judiciare anterioare sunt compilate în tabele fără caracter normativ, însă sunt folosite în calitate de ghid. O altă consecință este că, cu cât suma acordată diferă de standardul impus, cu atât mai mult trebuie să-și argumenteze judecătorul soluția.
Avantajele unei asemenea inovații constau în ușurința de a efectua calcule, uniformitatea practicii și previzibilitatea. În acest sistem se accepta faptul că orice sumă de despăgubiri la care ajunge evaluatorul nu poate fi altfel decât una artificială și, dacă scopul este să se facă justiție pentru toți într-un mod egal în situațiile similare, suma trebuie să fie una convențională care derivă din experiența și din sumele acordate în cazul comparabile.[17]
Autorii unui studiu realizat cu privire la despăgubirile acordate pentru vătămarea sănătății în Anglia, Germania și Italia au ajuns la concluzia că mărimile acestora, în cazurile asemănătoare, sunt similare. Însă toate aceste despăgubiri sunt substanțial diferite de cele acordate în Statele Unite ale Americii.[18]
Cu titlu de soluție, punem avea în vedere următoarele două variante:
1) Stabilirea unor criterii subiective, lăsate la aprecierea judecătorului, precum personalitatea părții vătămate, gravitatea și gradul de intensitate al suferinței fizice sau psihice, raportul dintre victima și autorul prejudiciului, statutul socio-profesional al victimei. În cazul acesta putem afirma cu tărie că există o anumită flexibilitate, însă aceasta este urmată de dezavantajul arbitrariului și riscul de apariție a unei practici haotice și neunitare.
2) Stabilirea unor criterii obiective, precum gravitatea faptei săvârșite și importanța valorii lezate, stabilirea unui plafon minim sau maxim al sumei ce poate fi acordată, grile valorice în funcție de natura și gravitatea prejudiciului moral, gradul de culpă al părții vătămate. În acest caz, ca și avantaj avem previzibilitatea, însă dacă privim din alt punct de vedere, observăm în plus atât rigiditatea, cât și gradul mai scăzut de adaptare a soluțiilor jurisprudențiale la diferitele cazuri ivite în practică.
În prezent, la nivel de legislație și de principiu, nu există criterii obiective și abstracte de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele sunt obligate să se ghideze după criterii subiective. Cu privire la aceste criterii subiective putem fi de acord că variază de la caz la caz. Cu titlu de exemplu putem aminti de prejudiciile nepatrimoniale ce sunt cauzate prin accidentele de autovehicule, în care cuantumul despăgubirilor cunoaște variații incredibile.
Cu privire la cadrul legislativ, în cadrul sistemului noului Cod civil este recunoscut, într-un mod formal, posibilitatea reparației daunelor morale pentru atingeri aduse onoarei, reputației, vieții intime, familiale sau private, integrității sănătății fizice și psihice ori dreptul la propria imagine. Potrivit art. 253 alin (2) din NCC, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate sau amenințate prin săvârșirea unei fapte ilicite, poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație.
Pentru a atrage din nou atenția asupra problematicii ridicate atunci când discutăm despre repararea prejudiciului nepatrimonial, putem aminti de un principiu pe care se bazează sistemul actualului Cod civil, cel al repunerii victimei în situația în care era înainte de săvârșirea faptei. Astfel, de principiu, despăgubirile ar avea ca și rol restabilirea situației anterioare. Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, este de natura prejudiciului nepatrimonial ca repunerea în situația anterioară să nu poată fi realizată cu adevărat.
Stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, include, firește, o doză mai mică sau mai mare de arbitraj. Este însă adevărat că banii ce sunt acordați cu titlu de despăgubire îndeplinesc o funcție importantă, însă în cazul de față nu are loc o înlăturare a prejudiciului nepatrimonial, ci suntem în prezența unei compensări, prin echivalent bănesc.
Recunoașterea importanței prejudiciului moral și a unui sistem clar de evaluare ar trebui să stea la baza oricărui proiect de reformare a răspunderii delictuale. Dată fiind diversitatea sistemelor și a procedurilor diferite din toată Europa, trebuie să existe o încercarea de a armoniza probleme ca dovezile medicale, definițiile doctrinare, fiind vorba de o tendință de a obiectiviza modul în care se stabilesc daunele morale.
Consider ca instanțele au un rol deosebit în evaluarea cuantumului despăgubirilor bănești acordate cu titlu de daune morale, însă în lipsa unor criterii reglementate de lege, acestea pot întâmpina dificultăți. Desigur, acest lucru nu echivalează cu imposibilitatea evaluării daunei morale solicitate.
Identificarea unor criterii stiințifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizațiilor destinate reparării prejudiciilor morale nu este posibilă, întrucât este o incompatibilitate între caracterul moral (nepatrimonial) al daunelor și caracterul bănesc (patrimonial) al despăgubirilor. De aceea, nici legiuitorul, nici hotărârea judecătorească nu stabilește vreun criteriu după care trebuie stabilită indemnizația.
Pe lângă gravitatea prejudiciului moral ce trebuie luată în seamă pentru stabilirea indemnizației, trebuie să se analizeze și un al doilea criteriu, cel al echității. De aceea este în afară de orice discuție că, dacă gravitatea prejudiciului moral este mare, și indemnizația ce trebuie acordată trebuie să fie una substanțială. Indemnizația trebuie să fie una justă, rațională, echitabilă, adică în așa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensație suficientă, dar nu exagerată, a prejudiciului moral suferit.
Considerăm că aprecierea prejudiciului nepatrimonial nu se rezumă la determinarea „prețului” suferinței fizice și psihice, acestea fiind totuși inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului.
În loc de concluzie, trebuie să afirmăm că daunele morale, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar și atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective. Daunele morale sunt extranee realităților materiale și întinderea lor nu poate fi determinată decât prin aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor este al instanței.
5. Practica CEDO și relevanța ei pentru judecătorul național
Convenția Europeană permite CEDO să acorde despăgubiri, în baza criteriului satisfacției echitabile (jus satisfaction), atunci când dreptul intern al Statului Membru care a încălcat Convenția nu oferă o compensație deplină. De asemenea, CEDO acordă despăgubiri doar în cazul în care acestea au fost cerute, oferindu-le sub trei capele: cheltuieli, prejudiciu patrimonial și prejudiciu nepatrimonial.
Abordarea fundamentală a Curții este de a acorda aceste despăgubiri având în vedere ceea ce este echitabil sau nu. Autorul Reid [19] a analizat sumele acordate de Curte și a ajuns la următoarea concluzie: „Curtea nu s-a dovedit a fi prea generoasă în abordarea sa de a acorda despăgubiri sub niciunul din cele trei capele. Accentul Curții nu este de a institui un mecanism pentru îmbogățirea petiționarii care și-au demonstrat cauza, ci de a pune accent pe rolul său de a face constatări publice și obligatorii a încălcărilor drepturilor omului”. De asemenea, autorul Robin White afirmă faptul că „obiectivul fundamental al Convenției este de a schimba comportamentul Statelor, nu de a oferi remedii petiționarilor care sunt victime ale acestor violări. Acesta este doar un scop secundar.”[20]
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
De asemenea, putem să amintim de cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viata a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în procedura întârzierii. În cauza dedusă judecății Curții Europene, aplicarea criteriilor mai sus amintite a condus la următorul mod de calculare: 8000 de euro pentru o procedură de peste 9 ani, la aceasta adăugându-se 2000 de euro datorită importanței litigiului.
6. Practică relevantă la nivel intern
Într-o speță soluționată de Judecătoria Reșița, instanța a statuat că singura concluzie în acord cu practica CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, este în sensul că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite.
În același sens s-a pronunțat și Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul nr. 443/28/2007, stabilind că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate din simpla existență a faptei ilicite. Soluție pe care, deși o putem considera atipică în raportul cu regimul general al răspunderii, aparent este una justificată, căci, dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă este practic imposibilă.
Alte instanțe, dimpotrivă, deși nu au respins acțiunile stric pe considerentul că nu s-a făcut proba prejudiciului moral, au statuat că pentru acordarea unor daune morale este necesar ca cel care pretinde daune morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate.
De asemenea, Curtea de Apel Ploiești, a reținut în cuprinsul hotărârii pronunțate că pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existența unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanței găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanței, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane. Desigur, nu se pot administra probe materiale pentru dovedirea cuantumului daunelor morale, deși acest lucru nu este exclus.[21]
În legatură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar și atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale. Întinderea daunelor morale nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur, nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.[22]
În ceea ce privește despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, acestea sunt dificil de stabilit, iar în absența unor probe materiale, judecătorul este singurul care are obligația de a aprecia și stabili o sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că acesta nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurări concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri.[23]
Articolul a fost prima oara publicat pe site-ul www.juridice.ro
7. Cuprins
1. Introducere……………………………………………………………………………………………………………….1
2. Prejudiciul – condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale……………………………………………3
3. Problema admisibilității reparației prejudiciului moral în dreptul român…………………………9
4. Importanța uniformității practicii……………………………………………………………………………….11
5. Practica CEDO și relevanța ei pentru judecătorul național……………………………………………14
6. Practică relevantă la nivel intern……………………………………………………………………………….16
7. Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………….19
8. Bibliografie
1. Albu, I., Considerații in legatura cu revenirea jurisprudenței noastre la practica reparării bănești a daunelor morale, Dreptul. nr. 8/1996.
2. Gabriela Vinţanu, „Prejudiciul, element al răspunderii civile în dreptul român şi comparat”, Rezumat al tezei de doctorat.
3. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.
4. Neculescu, Reflecții privind soluțiile noului Cod civil în materia răspunderii civile delictuale, în Noul Cod civil. Comentarii, conform Noului Cod civil republicat, coordonator Marilena Uliescu, Academia Română, Institutul de cercetări juridice. Departamentul de drept privat “Traian Ionașcu”, ediția a III-a revăzută și adăugită. Editura Universul Juridic, București, 2011
5. Ungureanu, C. Munteanu, RRDP, nr. 1/2012.
6. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2000
7. Tribunalul Cluj, sentința penală, sentința nr. 98/14 mai 1996.
8. Viney, P. Jourdain, Traite du droit civil, sub îndrumarea lui J. Ghestin, Ed. Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, 1998.
9. Pop, Reglementările noului Cod civil cu privire la repararea prejudiciului in cazul răspunderii delictuale, în “Dreptul”, nr. 6/2010, pag. 20-21; L.R. Boilă, Discuții privind prejudiciul cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj în cadrul răspunderii civile delictuale, în “Dreptul”, nr. 7/2010.
10. Koch, W.J. & Fairbrother, N. (1999), Post-traumatic Stress Disorder: History, theory, and economics of a controversial disorder, Project-report prepared for the Insurance Corporation of British Columbia.
11. Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2004.
12. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligații (Răspunderea civilă delictuală), in “Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Academiei, București, 1981.
13. E.D.O, 13 iulie 1995, cauza Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit
14. Basil Markesinis, Michael Coester, Guido Alpa, Augustus Ullstein, Compensation for Personal Injury in English, German and Italian Law. A comparative Outline, Cambridge University Press, New York, 2005
15. Giovanni Comande, Towards a Global Model for Adjudicating Personal Injury Damages: Bridging Europe and the United States // Temp. Int & Comp., L.J. 241 (2005)
16. Robin C.A.White, Remedies in a Multi-Level Legal Order: The Strasbourg Court and UK, in The Future of Remedies in Europe, edited by C. Kilpatrick, Oxford: Hart Publishing, 2000.
17. Karen Reid, A Practitioner`s Guide to the European Convention on Human Rights, Sweet & Maxwell, 1998.
18. Decizia nr. 683 din data de 21 aprilie 2010, C.A. Ploiesti, publicată în baza de date Legis.
19. Sentinta penala cu nr. 291/A/3 oct. 2007 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă prin dec. pen. nr. 44/R/2008 a C.A.Cluj – nepublicată
20. Sentința penală cu nr. 494 din 30 iunie 2009 a Judecătoriei sector 1, București – nepublicată
[1] I. Albu, Considerații în legătură cu revenirea jurisprudenței noastre la practica reparării bănești a daunelor morale, Dreptul. nr. 8/1996, pag. 37 și urm.
[2] Gabriela Vinţanu, „Prejudiciul, element al răspunderii civile în dreptul român şi comparat”, Teza de doctorat, pag. 1
[3] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil (conform noului Cod Civil), Editura Universul Juridic, București, 2012, pag. 412
[4] S. Neculescu, Reflecții privind soluțiile noului Cod civil în materia răspunderii civile delictuale, în Noul Cod civil. Comentarii, conform Noului Cod civil republicat, coordonator Marilena Uliescu, Academia Română, Institutul de cercetări juridice. Departamentul de drept privat “Traian Ionașcu”, ediția a III-a revăzută și adăugită. Editura Universul Juridic, București, 2011, pag. 190 și urm.
[5] O. Ungureanu, C. Munteanu, RRDP, nr. 1/2012, pag. 256
[6] C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2000, pag. 146
[7] Tribunalul Cluj, sentința penală, sentința nr. 98/14 mai 1996.
[8] G. Viney, P. Jourdain, Traite du droit civil, sub indrumarea lui J. Ghestin, Ed. Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, 1998, pag. 87-103
[9] L. Pop, Reglementarile noului Cod civil cu privire la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, în “Dreptul”, nr. 6/2010, pag. 20-21; L.R. Boilă, Discuții privind prejudiciul cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj în cadrul răspunderii civile delictuale, în “Dreptul”, nr. 7/2010, pag. 9-128
[10] Koch, W.J. & Fairbrother, N. (1999), Post-traumatic Stress Disorder: History, theory, and economics of a controversial disorder, Project-report prepared for the Insurance Corporation of British Columbia.
[11] Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2004, pag. 265
[12] C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., pag. 158
[13] C. Stătescu, Fapta ilicita cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligații (Răspunderea civilă delictuală), în “Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Academiei, București, 1981, pag. 162-167
[14] C.E.D.O, 13 iulie 1995, cauza Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit
[15] Basil Markesinis, Michael Coester, Guido Alpa, Augustus Ullstein, Compensation for Personal Injury in English, German and Italian Law. A comparative Outline, Cambridge University Press, New York, 2005, pag. 65
[16] Giovanni Comande, Towards a Global Model for Adjudicating Personal Injury Damages: Bridging Europe and the United States // Temp. Int & Comp., L.J. 241 (2005), pag. 280
[17] Giovanni Comande, op. cit., pag. 282
[18] Robin C.A.White, Remedies in a Multi-Level Legal Order: The Strasbourg Court and UK, in The Future of Remedies in Europe, edited by C. Kilpatrick, Oxford: Hart Publishing, 2000, pag. 196
[19] Karen Reid, A Practitioner`s Guide to the European Convention on Human Rights, Sweet & Maxwell, 1998, pag. 398
[20] Robin C.A. White, op. cit., pag. 197
[21] Decizia nr. 683 din data de 21 aprilie 2010, C.A. Ploiesti, publicată în baza de date Legis.
[22] Sentința penală cu nr. 291/A/3 oct. 2007 a Tribunalului Cluj, ramasă definitivă prin dec. pen. nr. 44/R/2008 a C.A. Cluj – nepublicată
[23] Sentința penală cu nr. 494 din 30 iunie 2009 a Judecătoriei sector 1, Bucuresti – nepublicată